Am cam neglijat apariţiile mele în online şi asta pentru că ori eram ocupată cu facultatea, ori cu munca, ori, mai nou, cu sănătatea. Vizite prin spitale. Acum sunt mai relaxată, să zicem, cu o cafea în faţă. Mi-am făcut curaj să deschid pagina mea de blog pe care, recunosc, nici nu mă mai gândeam să o mai deschid vreodată.
Am avut şi am multe păreri, dar parcă nu prea aş mai vrea să le scriu aici. Cine mi le citeşte? Nimeni. Ce rost ar avea să apară pe net părerile unei puştoaice de 21 de ani? Iaraşi răspund cu acelaşi negativism. Nu cred că ar putea schimba lumea. Sau ar trebui să specific că părerile acestei puştoaice a luat locul I la un proiect legat de stagiul de practică din acdrul facultăţii? Da am luat. Mă încurajează oarecum asta, dar .....poate şi momentele prin care am fost nevoită să trec m-au făcut să înghit optimismul şi să ajungă până în fundul stomacului şi să-şi facă apariţia acest opus al lui numit negativism. Sunt alţii mai mari ca mine şi ca vârstă şi ca profesie care au dreptul de a spune ceva şi a fi luat în considerare. Dar eu? Eu mai am multe de învăţat.....